Soarele este de departe cel mai mare corp din Sistemul Solar. Conţine mai mult de 99.8% din masa totală a Sistemului Solar. (Jupiter o mare parte din restul de materie).
Soarele este personificat în multe mitologii: grecii îl numesc Helios pe când romanii îi ziceau Sol.
Soarele este alcătuit, în prezent, din aproximativ 75% hidrogen şi 25% heliu după masă (92.1% hidrogen şi 7.8% heliu după numărul de atomi); orice altceva ("metale") se găseşte doar în proporţie de 0.1%. Aceasta se schimbă încet de-a lungul timpului pe măsură ce Soarele converteşte hidrogenul în heliu în miezul său.
Straturile exterioare ale Soarelui execută rotaţie diferenţială: la ecuator, suprafaţa se roteşte o dată la 25.4 zile; în apropierea polilor se face la 36 de zile. Acest comportament ciudat se datorează faptului că Soarele nu este un corp solid cum este Pământul. Efecte asemănătoare apar în planetele gazoase. Rotaţia diferenţială se extinde considerabil în jos, spre interiorul Soarelui însă miezul se roteşte ca un corp solid.
În miezul Soarelui (aproximativ 25% din rază spre interior) condiţiile sunt extreme. Temperatura este de 15.6 milione Kelvin şi presiunea este de 250 miliarde atmosfere. În centrul miezului, densitatea Soarelui este mai mare decât de 150 de ori cea a apei.
Fluxul de emisie al energiei (3.86e33 erg/secundă sau 386 miliarde de miliarde de megawaţi) este produs de reacţii de fuziune nucleară. În fiecare secundă, aproximativ 700,000,000 tone de hidrogen sunt convertite în 695,000,000 tone de heliu şi 5,000,000 tone (=3.86e33 erg) de energie sub formă de raze gama. În drumul său spre suprafaţă, energia este continuu absorbită şi re-emisă la temperaturi tot mai scăzute astfel încât în momentul ajungerii la suprafaţă, este în mare parte lumină vizibilă. Pentru restul de 20% pe care îi mai are de parcurs până la suprafaţă energia este transportată mai mult prin convecţie decât prin radiaţie.
Suprafaţa Soarelui, numită şi fotosferă, are o temperatură de aproximativ 5800 K. Petele solare sunt regiuni "reci", de doar 3800 K (apar întunecate doar în comparaţie cu regiunile învecinate). Petele solare pot să fie foarte întinse, ajungând până la 50,000 km în diametru. Petele solare sunt produse de complicate şi încă nu foarte bine înţelese interacţiuni cu câmpul magnetic al Soarelui.
O regiune îngustă numită cromosferă se întinde deasupra fotosferei.
Regiunea extrem de rarefiată de deasupra cromosferei, numită coroană, se întinde milioane de kilometri în spaţiu însă este vizibilă doar în timpul eclipselor (stânga). Temperaturile în coroană ating valori de 1,000,000 K.
Câmpul magnetic al Soarelui este foarte puternic (după standardele terestre) şi foarte complicat totodată. Magnetosfera sa (cunoscută şi ca heliosferă) se întinde mult dincolo de Pluto.
Pe lângă căldură şi lumină, Soarele emite un flux de densitate redusă de particule încărcate (în mare parte electroni şi protoni) cunoscut sub numele de vânt solar care se propagă prin Sistemul Solar cu o viteză de aproximativ 450 km/sec. Vântul solar şi particulele de energie mult mai înaltă emise de activitatea solară pot avea efecte dramatice pe Pământ trecând de la scurgeri de energie la interferenţe radio sau la frumoasa aurora boreală.
Date recente de la nava Ulysse arată că în timpul minimului ciclului solar, vântul solar care emană din regiunile polare circulă aproape cu o viteză dublă, 750 kilometri pe secundă, faţă de latitudinile joase. Compoziţia vântului solar pare să difere şi ea în regiunile polare. În timpul maximului solar, totuşi, vântul solar trece pe o viteză medie.
Studii ulterioare ale vântului solar vor fi efectuate de către recent lansatele nave Wind, ACE şi SOHO de la punctul de stabilitate dinamică situat între Pământ şi Soare la aproximativ 1.6 milioane km de Pământ.
Vântul solar are efecte semnificative asupra cozilor cometelor şi are chiar efecte măsurabile asupra traiectoriilor navelor.
Pe suprafaţa Soarelui se văd deseori bucle şi protuberanţe spectaculoase (stânga).
Activitatea solară nu este însă constantă. Şi nici activitatea petelor solare. S-a înregistrat o perioadă de joasă activitate a petelor solare în ultima jumătate a secolului al 17 - lea, numită Mica deviaţie. Coincide cu o situaţie de răceală anormală în Europa de Nord cunoscută uneori sub numele de Mica Epocă de Gheaţă. De la formarea sistemului solar energia emanată de Soare a crescut cu 40%.
Soarele are aproximativ 4.5 miliarde de ani. De la naşterea sa a folosit cam jumătate din hidrogenul din miezul său. Va radia în continuare "în linişte" pentru încă 5 miliarde de ani sau chiar mai bine de atât (deşi luminozitatea sa se va dubla pe atunci). În cele din urmă îşi va epuiza combustibilul adică hidrogenul. Va trece atunci prin schimbări radicale, obişnuite la standardele stelare, care vor conduce în cele din urmă la distrugerea totală a Pământului (şi probabil crearea unei nebuloase planetare).
Soarele este personificat în multe mitologii: grecii îl numesc Helios pe când romanii îi ziceau Sol.
Soarele este alcătuit, în prezent, din aproximativ 75% hidrogen şi 25% heliu după masă (92.1% hidrogen şi 7.8% heliu după numărul de atomi); orice altceva ("metale") se găseşte doar în proporţie de 0.1%. Aceasta se schimbă încet de-a lungul timpului pe măsură ce Soarele converteşte hidrogenul în heliu în miezul său.
Straturile exterioare ale Soarelui execută rotaţie diferenţială: la ecuator, suprafaţa se roteşte o dată la 25.4 zile; în apropierea polilor se face la 36 de zile. Acest comportament ciudat se datorează faptului că Soarele nu este un corp solid cum este Pământul. Efecte asemănătoare apar în planetele gazoase. Rotaţia diferenţială se extinde considerabil în jos, spre interiorul Soarelui însă miezul se roteşte ca un corp solid.
În miezul Soarelui (aproximativ 25% din rază spre interior) condiţiile sunt extreme. Temperatura este de 15.6 milione Kelvin şi presiunea este de 250 miliarde atmosfere. În centrul miezului, densitatea Soarelui este mai mare decât de 150 de ori cea a apei.
Fluxul de emisie al energiei (3.86e33 erg/secundă sau 386 miliarde de miliarde de megawaţi) este produs de reacţii de fuziune nucleară. În fiecare secundă, aproximativ 700,000,000 tone de hidrogen sunt convertite în 695,000,000 tone de heliu şi 5,000,000 tone (=3.86e33 erg) de energie sub formă de raze gama. În drumul său spre suprafaţă, energia este continuu absorbită şi re-emisă la temperaturi tot mai scăzute astfel încât în momentul ajungerii la suprafaţă, este în mare parte lumină vizibilă. Pentru restul de 20% pe care îi mai are de parcurs până la suprafaţă energia este transportată mai mult prin convecţie decât prin radiaţie.
Suprafaţa Soarelui, numită şi fotosferă, are o temperatură de aproximativ 5800 K. Petele solare sunt regiuni "reci", de doar 3800 K (apar întunecate doar în comparaţie cu regiunile învecinate). Petele solare pot să fie foarte întinse, ajungând până la 50,000 km în diametru. Petele solare sunt produse de complicate şi încă nu foarte bine înţelese interacţiuni cu câmpul magnetic al Soarelui.
O regiune îngustă numită cromosferă se întinde deasupra fotosferei.
Regiunea extrem de rarefiată de deasupra cromosferei, numită coroană, se întinde milioane de kilometri în spaţiu însă este vizibilă doar în timpul eclipselor (stânga). Temperaturile în coroană ating valori de 1,000,000 K.
Câmpul magnetic al Soarelui este foarte puternic (după standardele terestre) şi foarte complicat totodată. Magnetosfera sa (cunoscută şi ca heliosferă) se întinde mult dincolo de Pluto.
Pe lângă căldură şi lumină, Soarele emite un flux de densitate redusă de particule încărcate (în mare parte electroni şi protoni) cunoscut sub numele de vânt solar care se propagă prin Sistemul Solar cu o viteză de aproximativ 450 km/sec. Vântul solar şi particulele de energie mult mai înaltă emise de activitatea solară pot avea efecte dramatice pe Pământ trecând de la scurgeri de energie la interferenţe radio sau la frumoasa aurora boreală.
Date recente de la nava Ulysse arată că în timpul minimului ciclului solar, vântul solar care emană din regiunile polare circulă aproape cu o viteză dublă, 750 kilometri pe secundă, faţă de latitudinile joase. Compoziţia vântului solar pare să difere şi ea în regiunile polare. În timpul maximului solar, totuşi, vântul solar trece pe o viteză medie.
Studii ulterioare ale vântului solar vor fi efectuate de către recent lansatele nave Wind, ACE şi SOHO de la punctul de stabilitate dinamică situat între Pământ şi Soare la aproximativ 1.6 milioane km de Pământ.
Vântul solar are efecte semnificative asupra cozilor cometelor şi are chiar efecte măsurabile asupra traiectoriilor navelor.
Pe suprafaţa Soarelui se văd deseori bucle şi protuberanţe spectaculoase (stânga).
Activitatea solară nu este însă constantă. Şi nici activitatea petelor solare. S-a înregistrat o perioadă de joasă activitate a petelor solare în ultima jumătate a secolului al 17 - lea, numită Mica deviaţie. Coincide cu o situaţie de răceală anormală în Europa de Nord cunoscută uneori sub numele de Mica Epocă de Gheaţă. De la formarea sistemului solar energia emanată de Soare a crescut cu 40%.
Soarele are aproximativ 4.5 miliarde de ani. De la naşterea sa a folosit cam jumătate din hidrogenul din miezul său. Va radia în continuare "în linişte" pentru încă 5 miliarde de ani sau chiar mai bine de atât (deşi luminozitatea sa se va dubla pe atunci). În cele din urmă îşi va epuiza combustibilul adică hidrogenul. Va trece atunci prin schimbări radicale, obişnuite la standardele stelare, care vor conduce în cele din urmă la distrugerea totală a Pământului (şi probabil crearea unei nebuloase planetare).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu